Puteam să simt cum sufletul îmi sângera. Era fumat de toate amintirile si de gândurile mele. Aş fi vrut să strig după ajutor, dar parcă buzele îmi erau cusute cu aţă invizibilă. Nu ştiam ce ar fi fost de făcut, dar ştiam că moartea era la un pas de mine. Şi tu? Ce ai făcut? Nimic. Nu ţi-a păsat, nu ai văzut, nu ai auzit suferinţa ce a zăcut atâta vreme în mine şi nu ai fost atent nici măcar o secundă. Sau ai fost...la tine.
Asta este! Greşeala rasei umane este că suntem atenţi doar la noi, nu şi la alţii. Şi îmi pare rău. Regret. Şi este deprimant, dar realitatea asta este. Am auzit cândva, undeva cuvintele „ Fii fericit că trăieşti!” O da, sigur! Şi dacă viaţa nu îmi oferă absolut nicio satisfacţie ce să fac?
În acel moment abia aşteptam să mor, să mă duc, să uite toţi de faptul că am existat. Oricum, după ce unul moare, restul îl uită încet, amintindu-şi în treacăt de el.
Stăteam în faţa ferestrei şi priveam acel cer plin de stele şi din când în când mai priveam şi ţigara şi mă gândeam.
Cum trăgeam din acea ţigară şi lăsam fumul să îmi ajungă până în plămâni, aşa mă gândeam că a fost şi viaţa mea până acum. Exact ca o ţigară. Cu cât tragi mai repede cu atât se termină mai repede.
Este trist faptul că gândeam în acel fel, dar cum pot să mă gândesc la lucruri bune când în jur nu este altceva decât ură? Zi de zi, atât văd. Peste tot. Nimeni nu ajută pe nimeni, iar dacă se întâmplă să ţii la cineva, acela ori iţi întoarce spatele, ori işi bate joc de tine. Aşa este omul şi n-am cum să schimb situaţia, oricât de mult aş vrea sau aş încerca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu