^Omul-Minciuna^

“ Sunt doar o minciună” a spus în timp ce privea peisajul prin fereastră. Se gândea la singurătatea pe care era nevoit să o suporte zi de zi trăind urma vorbei „Taci şi înghite”. O grămadă de minciuni îi erau vârâte pe sub piele zi de zi, fiind obligat să-şi mai lase adevărul pe noptieră lângă ceasul deşteptător.

Spunea uneori după un suspin adânc „Mi-aş fi dorit să fiu o picătură de ploaie...chiar dacă era să cad nu cădeam singur. Picăturile de ploaie nu cad niciodată singure.” Niciodată nu s-a simţit în siguranţă trăind cu toate acele minciuni, aproape hrănindu-se cu ele şi respirându-le...îl dominau.

Cam asta era povestea lui. Fără să vrea arma sa era minciuna, gândind-o pe fiecare, iar ele se alimentau cu suferinţa şi frustrările lui zilnice. La un moment dat nu mai gândea...le lăsa pe ele să gândească pentru el.

În camera lui plutea în aer mirosul lor, de asemenea si hainele lui aveau imprimate acelaşi miros. Nu mai aveam încredere în puterile sale proprii însă nimeni nu îl putea ajuta, nici măcar el nu se putea salva din camera aceea , era ca şi blocat acolo fără vreo cale de scăpare. Obisnuia să fie fericit înainte, mereu cu zâmbetul pe buze, deshis la orice discuţie, însă atunci, în acea perioadă nu era sclavul propriilor lui minciuni.

Şi totuşi poate era o cale de scăpare, una pe care numai el să o ştie. Era conştient de faptul că îşi lăsase sufletul pe seama minciunilor...înecat. În acea perioadă nu se mai putea înţelege nimeni cu el. Nimeni nu înţtelegea cum putea trăi aşa şi câtă şi câtă suferinţă zăcea în adâncul său. Stătea captiv în propriile sale minciuni, iar fiecare dintre ele lăsa o urmă adâncă în mintea lui, greu de uitat sau de controlat. Era ca şi cum în faţa sa se vedea o prăpastie uriaşă, iar el se ducea din ce in ce mai aproape de margine. Am încercat să-l ajut, să-l strig, dar de fiecare dată parcă eram prinsă într-un glob de sticlă imposibil de spart.

S-a pierdut şi aşa a rămas...pierdutîn acel labirint, după ceva timp fără să mai incerce măcar să găsească vreun drum spre ieşire, până ce într-o zi s-a pus punct. Toate acele minciuni l-au tras după ele în acea prăpastie în care avea să cadă la infinit, ca şi cum timpul s-ar fi oprit pentru el, anii izbucnind în luni, acestea la rândul lor transformându-se în săptămâni, acestea urmând să fie zile, apoi ore, urmând minutele, unde secundele se blocau, el căzând în gol cine ştie cât timp, dar eu scăpând prea târziu din globul acela frumos colorat de către imaginaţia minciunilor lui.

Cea mai mare minciună pe care a putut-o trăi a fost aceea că era urmărit de minciunile care l-ar fi ucis, când de fapt numai conştiinţa sa incărcată i-a pus capăt zilelor, conştiinţa fiind încărcată cu minciunile inexistente într-un sfârşit.

Paranoia îl urmărea de fapt tot timpul...