^Omul-Minciuna^

“ Sunt doar o minciună” a spus în timp ce privea peisajul prin fereastră. Se gândea la singurătatea pe care era nevoit să o suporte zi de zi trăind urma vorbei „Taci şi înghite”. O grămadă de minciuni îi erau vârâte pe sub piele zi de zi, fiind obligat să-şi mai lase adevărul pe noptieră lângă ceasul deşteptător.

Spunea uneori după un suspin adânc „Mi-aş fi dorit să fiu o picătură de ploaie...chiar dacă era să cad nu cădeam singur. Picăturile de ploaie nu cad niciodată singure.” Niciodată nu s-a simţit în siguranţă trăind cu toate acele minciuni, aproape hrănindu-se cu ele şi respirându-le...îl dominau.

Cam asta era povestea lui. Fără să vrea arma sa era minciuna, gândind-o pe fiecare, iar ele se alimentau cu suferinţa şi frustrările lui zilnice. La un moment dat nu mai gândea...le lăsa pe ele să gândească pentru el.

În camera lui plutea în aer mirosul lor, de asemenea si hainele lui aveau imprimate acelaşi miros. Nu mai aveam încredere în puterile sale proprii însă nimeni nu îl putea ajuta, nici măcar el nu se putea salva din camera aceea , era ca şi blocat acolo fără vreo cale de scăpare. Obisnuia să fie fericit înainte, mereu cu zâmbetul pe buze, deshis la orice discuţie, însă atunci, în acea perioadă nu era sclavul propriilor lui minciuni.

Şi totuşi poate era o cale de scăpare, una pe care numai el să o ştie. Era conştient de faptul că îşi lăsase sufletul pe seama minciunilor...înecat. În acea perioadă nu se mai putea înţelege nimeni cu el. Nimeni nu înţtelegea cum putea trăi aşa şi câtă şi câtă suferinţă zăcea în adâncul său. Stătea captiv în propriile sale minciuni, iar fiecare dintre ele lăsa o urmă adâncă în mintea lui, greu de uitat sau de controlat. Era ca şi cum în faţa sa se vedea o prăpastie uriaşă, iar el se ducea din ce in ce mai aproape de margine. Am încercat să-l ajut, să-l strig, dar de fiecare dată parcă eram prinsă într-un glob de sticlă imposibil de spart.

S-a pierdut şi aşa a rămas...pierdutîn acel labirint, după ceva timp fără să mai incerce măcar să găsească vreun drum spre ieşire, până ce într-o zi s-a pus punct. Toate acele minciuni l-au tras după ele în acea prăpastie în care avea să cadă la infinit, ca şi cum timpul s-ar fi oprit pentru el, anii izbucnind în luni, acestea la rândul lor transformându-se în săptămâni, acestea urmând să fie zile, apoi ore, urmând minutele, unde secundele se blocau, el căzând în gol cine ştie cât timp, dar eu scăpând prea târziu din globul acela frumos colorat de către imaginaţia minciunilor lui.

Cea mai mare minciună pe care a putut-o trăi a fost aceea că era urmărit de minciunile care l-ar fi ucis, când de fapt numai conştiinţa sa incărcată i-a pus capăt zilelor, conştiinţa fiind încărcată cu minciunile inexistente într-un sfârşit.

Paranoia îl urmărea de fapt tot timpul...

^Azi^

style="font-weight: bold; color: rgb(255, 0, 0);">Azi. Repet

Azi. Ascult

Azi. Stau

Azi. Beau

Azi. Aştept ( tipic )

Azi. Incerc să uit ( poate a 10000 oară când încerc şi degeaba )

Azi. Cânt ( obligatoriu )

Azi. Râd

Azi. Dorm

Azi. Mă uit ( nici eu nu ştiu la ce )

Azi. Întreb ( ce fac de când mă ştiu.. )

Azi. Tastez ( normal, e vară )

Azi. Mă inspir

Azi. Vorbesc/ Am vorbit cu prietenii la care tin muuuuult ( na dedicatie: D. a lu' Jo. R. ;;] , Raluu <3>

Azi. Încerc să urăsc ( în mare parte reuşesc...poate-i mai bine aşa )

Azi. Sper să plouă

Azi. Vreau să fie VINERI mai repede

Azi. Nu ştiu ce să mai spun.

^Ochii-Marin Sorescu^

Ochii mi se maresc tot mai mult, Ca doua cercuri de apa, Mi-au acoperit toata fruntea Si jumatate din piept In curand vor fi tot mai mari Ca si mine

Mai mari decat mine, Mult mai mari decat mine: Eu nu voi fi decat un punct negru

Si ca sa nu ma simt singur Voi lasa sa intre in cercul lor Foarte multe lucruri: Luna, soarele, padurea si marea Cu care voi continua sa ma uit La lume.

^Citate^

^A fi coplesit de parfumul florilor reprezinta o forma dulce de a fi invins^
^Daca am putea vedea in mod clar miracolul unei flori, intreaga noastra viata s'ar schimba in temelii^
^Parfumurile sunt sentimentele florilor^
^Pamantul rade prin flori^
^Natura florilor consta in inflorire^
^Cel care isi doreste trandafirul trebuie sa respecte spinii^
^Fiecare floare e un suflet deschizandu'se catre natutra^
^Ceea ce nu traim la timp nu traim niciodata^
^Viata-O plimbare catre somn^

^Rain^

"Mi'as fi dorit sa fi fost o picatura de ploaie, chiar daca era sa cad, nu cadeam singura. picaturile de ploaie nu sunt niciodata singure"

^Multe cuvinte^

Puteam să simt cum sufletul îmi sângera. Era fumat de toate amintirile si de gândurile mele. Aş fi vrut să strig după ajutor, dar parcă buzele îmi erau cusute cu aţă invizibilă. Nu ştiam ce ar fi fost de făcut, dar ştiam că moartea era la un pas de mine. Şi tu? Ce ai făcut? Nimic. Nu ţi-a păsat, nu ai văzut, nu ai auzit suferinţa ce a zăcut atâta vreme în mine şi nu ai fost atent nici măcar o secundă. Sau ai fost...la tine.

Asta este! Greşeala rasei umane este că suntem atenţi doar la noi, nu şi la alţii. Şi îmi pare rău. Regret. Şi este deprimant, dar realitatea asta este. Am auzit cândva, undeva cuvintele „ Fii fericit că trăieşti!” O da, sigur! Şi dacă viaţa nu îmi oferă absolut nicio satisfacţie ce să fac?

În acel moment abia aşteptam să mor, să mă duc, să uite toţi de faptul că am existat. Oricum, după ce unul moare, restul îl uită încet, amintindu-şi în treacăt de el.

Stăteam în faţa ferestrei şi priveam acel cer plin de stele şi din când în când mai priveam şi ţigara şi mă gândeam.

Cum trăgeam din acea ţigară şi lăsam fumul să îmi ajungă până în plămâni, aşa mă gândeam că a fost şi viaţa mea până acum. Exact ca o ţigară. Cu cât tragi mai repede cu atât se termină mai repede.

Este trist faptul că gândeam în acel fel, dar cum pot să mă gândesc la lucruri bune când în jur nu este altceva decât ură? Zi de zi, atât văd. Peste tot. Nimeni nu ajută pe nimeni, iar dacă se întâmplă să ţii la cineva, acela ori iţi întoarce spatele, ori işi bate joc de tine. Aşa este omul şi n-am cum să schimb situaţia, oricât de mult aş vrea sau aş încerca.

^Oameni de hartie^

Oamenii de hârtie. Vântul le flutură gândurile ducându-le cine ştie unde, departe de inimile lor pătate de sângele trecutului. Se gândeau la ei, la cei care i-au făcut să sufere şi la ceea ce au devenit. Fiinţe fără suflet, gânduri sau idei. Au smuls veninul vieţii ca întrun vis ce părea o eternitate, ca şi cum nu s-ar mai fi putut termina. Pentru ei lumea nu mai exista. Erau ca şi morţi. Se simţeau neputincioşi, simţeau că trăiau fără vreun scop şi nu se puteau ajuta. Parcă se scufundau în abis fără garanţia că vor supravieţui. Îşi purtau masca fericirii, dincolo de aceasta chipul lor fiind intact, fără vreun sentiment.
Inimile lor erau precum frunzele. Se puteau usca oricând. Aveau câteva secunde de trăit, pentru ei părând ani. Camera în care se aflau, fără uşi sau ferestre îi sufocau în fiecare clipă. Erau legaţi cu lanţuri invizibile fără posibilitatea de a se mişca aşteptându-şi sentinţa. Măştile se crăpau, plângeau, se sufocau, nu mai suportau acea tortură. Sufletele nemai putând rezista începuseră să ţâşnească dispărând prin pereţi urlându-şi numele uitate de timp. Timpul nu iartă, ci uită. Uită tot ce este lăsat să fie uitat şi pune deseori o întrebare „Nu este mai bine să nu uiţi? Momente importante din viaţa ta există şi nu le lăsa să putrezească într-un colţ întunecat din mintea ta.” Le mureau sufletele încet, încet, ei fiind neputincioşi, pur şi simplu stând fără să facă nimic.
Respiraţia le devenea din ce în ce mai grea, gândindu-se la trecutul lor rece, aceea fiind cea grea formă de tortură. Erau deja ca nişte rorboţi, fără sentimente sau gânduri. Praful îi obliga să îşi ţină ochii închişi, amintirile zburându-le pe lângă urechi. Raţiunea parcă luând-o razna în acel loc plin de nimic. Acel nimic care îi băga în sperieţi făcându-i să înnebunească. În aer plutea un parfum, cel al morţii. Se putea simţi mirosul, fiind unul de crini. „Cum? Moartea are miros de crini?” Camera era albă şi goală, deşi de undeva se puteau observa razele soarelui, dar nu se putea ştii de unde veneau. Amintirile le erau în ceaţă, nimic concret nu putea fi.
„Sentimentele şi amintirile ne vor muri, şi noi la fel!” Diferite cadre din trecut apăreau în faţa ochilor minţii, înşelându-i tot timpul. Acea încredere falsă nu îi părăsea, ei crezând că vor scăpa, vor pleca de acolo. Pur şi simplu greşeau. Mâinile de gheaţă le-au dat drumul ochilor, oamenii auzind din spate scârţâitul unei uşi. În acel moment parcă şi lanţurile s-au rupt, iar ei au păşit cu încredere afară din acea cameră a torturii, măştile revenindu-le pe chip. Au mers de-a lungul unui hol lung, parcă fără sfârşit. Mergeau şi mergeau crezând că drumul nu se va mai termina, încrederea dispărând din nou, încet, măştile iarăşi crăpându-se. Într-un final au ajuns în faţa unei uşi din lemn pe care erau scrijelite nişte cuvinte, „Muzica plânge”. De un pas in spate a fost nevoie pentru a auzi cântecul ce venea din interiorul camerei.
Uşa s-a deschis sub privirile nedumerite ale acelor fiinţe ciudate, de hârtie. În mijlocul camerei era un pian vechi. De la el provenea acea melodie tristă, dar superbă, dar nu cânta nimeni, ci doar sunetele ce veneau din pian. Măştile câtorva se crăpaseră în totalitate, pe chipul lor fiind numai sânge, sângele dezamăgirii ce le-a provocat moartea. Cei rămaşi plecaseră pentru a căuta o cale de ieşire din acel iad al amintirilor şi încercărilor disperate de a rămâne în viaţa, nesemnificativă pentru ei.
O nouă cameră, de această dată fără vreo uşă, în interiorul ei fiind doar o lumină ce pâlpâia slab, iar pe unul dintre pereţi, din nou erau scrijelite doar câteva cuvinte „Moartea ţi-e prieten, există viaţă şi dincolo de moarte!”. Măştile tuturor dispăruseră, ei înţelegând mesajul, începând să se caţere pe pereţii vechi, uitaţi de vreme. Şi se căţărau, sus, cât mai sus, până la tavan, dispărând incet, din ei rămânând doar bucăţi de hârtie pe care erau scrise vagi amintiri şi regrete. Rămăsese unul în viaţă, privind uimit cum ceilalţi, ce erau pur şi simplu părţi din el, fiecare parte cu un sentiment, ce acum dispăruse. Se detaşase de toate sentimentele, crezând că este mai bine, iar în acel moment, văzând că toţi au murit apăruseră şi regretele.
Masca sa nu mai era ca înainte. Nu era crăpată. O parte era roşie, fără nimic, fără expresii, iar cealaltă jumătate fiind albă cu un zâmbet fals, iar acel alb chinuindu-se să exprime puritatea zâmbetului, totuşi în zadar. Începuse să alerge, disperat, ştiind că la un moment dat sigur va muri, fără vreun sentiment, singurul pe care îl poseda fiind cel de teamă. Era teama de a muri, de a dispărea de pe faţa pământului, fără să lase nimic în urma sa. Într-un sfârşit a ajuns afară prăbuşindu-se dându-şi seama că acel loc fusese doar o iluzie, el trebuind să îşi ţină toate acele sentimente în frâu, dar a dat greş, masca sa dispărând, în acelaşi timp cu el şi cu teama sa. „...există viaţă dincolo de moarte”, cine ştie ce îl aştepta.