^Citate^

^A fi coplesit de parfumul florilor reprezinta o forma dulce de a fi invins^
^Daca am putea vedea in mod clar miracolul unei flori, intreaga noastra viata s'ar schimba in temelii^
^Parfumurile sunt sentimentele florilor^
^Pamantul rade prin flori^
^Natura florilor consta in inflorire^
^Cel care isi doreste trandafirul trebuie sa respecte spinii^
^Fiecare floare e un suflet deschizandu'se catre natutra^
^Ceea ce nu traim la timp nu traim niciodata^
^Viata-O plimbare catre somn^

^Rain^

"Mi'as fi dorit sa fi fost o picatura de ploaie, chiar daca era sa cad, nu cadeam singura. picaturile de ploaie nu sunt niciodata singure"

^Multe cuvinte^

Puteam să simt cum sufletul îmi sângera. Era fumat de toate amintirile si de gândurile mele. Aş fi vrut să strig după ajutor, dar parcă buzele îmi erau cusute cu aţă invizibilă. Nu ştiam ce ar fi fost de făcut, dar ştiam că moartea era la un pas de mine. Şi tu? Ce ai făcut? Nimic. Nu ţi-a păsat, nu ai văzut, nu ai auzit suferinţa ce a zăcut atâta vreme în mine şi nu ai fost atent nici măcar o secundă. Sau ai fost...la tine.

Asta este! Greşeala rasei umane este că suntem atenţi doar la noi, nu şi la alţii. Şi îmi pare rău. Regret. Şi este deprimant, dar realitatea asta este. Am auzit cândva, undeva cuvintele „ Fii fericit că trăieşti!” O da, sigur! Şi dacă viaţa nu îmi oferă absolut nicio satisfacţie ce să fac?

În acel moment abia aşteptam să mor, să mă duc, să uite toţi de faptul că am existat. Oricum, după ce unul moare, restul îl uită încet, amintindu-şi în treacăt de el.

Stăteam în faţa ferestrei şi priveam acel cer plin de stele şi din când în când mai priveam şi ţigara şi mă gândeam.

Cum trăgeam din acea ţigară şi lăsam fumul să îmi ajungă până în plămâni, aşa mă gândeam că a fost şi viaţa mea până acum. Exact ca o ţigară. Cu cât tragi mai repede cu atât se termină mai repede.

Este trist faptul că gândeam în acel fel, dar cum pot să mă gândesc la lucruri bune când în jur nu este altceva decât ură? Zi de zi, atât văd. Peste tot. Nimeni nu ajută pe nimeni, iar dacă se întâmplă să ţii la cineva, acela ori iţi întoarce spatele, ori işi bate joc de tine. Aşa este omul şi n-am cum să schimb situaţia, oricât de mult aş vrea sau aş încerca.

^Oameni de hartie^

Oamenii de hârtie. Vântul le flutură gândurile ducându-le cine ştie unde, departe de inimile lor pătate de sângele trecutului. Se gândeau la ei, la cei care i-au făcut să sufere şi la ceea ce au devenit. Fiinţe fără suflet, gânduri sau idei. Au smuls veninul vieţii ca întrun vis ce părea o eternitate, ca şi cum nu s-ar mai fi putut termina. Pentru ei lumea nu mai exista. Erau ca şi morţi. Se simţeau neputincioşi, simţeau că trăiau fără vreun scop şi nu se puteau ajuta. Parcă se scufundau în abis fără garanţia că vor supravieţui. Îşi purtau masca fericirii, dincolo de aceasta chipul lor fiind intact, fără vreun sentiment.
Inimile lor erau precum frunzele. Se puteau usca oricând. Aveau câteva secunde de trăit, pentru ei părând ani. Camera în care se aflau, fără uşi sau ferestre îi sufocau în fiecare clipă. Erau legaţi cu lanţuri invizibile fără posibilitatea de a se mişca aşteptându-şi sentinţa. Măştile se crăpau, plângeau, se sufocau, nu mai suportau acea tortură. Sufletele nemai putând rezista începuseră să ţâşnească dispărând prin pereţi urlându-şi numele uitate de timp. Timpul nu iartă, ci uită. Uită tot ce este lăsat să fie uitat şi pune deseori o întrebare „Nu este mai bine să nu uiţi? Momente importante din viaţa ta există şi nu le lăsa să putrezească într-un colţ întunecat din mintea ta.” Le mureau sufletele încet, încet, ei fiind neputincioşi, pur şi simplu stând fără să facă nimic.
Respiraţia le devenea din ce în ce mai grea, gândindu-se la trecutul lor rece, aceea fiind cea grea formă de tortură. Erau deja ca nişte rorboţi, fără sentimente sau gânduri. Praful îi obliga să îşi ţină ochii închişi, amintirile zburându-le pe lângă urechi. Raţiunea parcă luând-o razna în acel loc plin de nimic. Acel nimic care îi băga în sperieţi făcându-i să înnebunească. În aer plutea un parfum, cel al morţii. Se putea simţi mirosul, fiind unul de crini. „Cum? Moartea are miros de crini?” Camera era albă şi goală, deşi de undeva se puteau observa razele soarelui, dar nu se putea ştii de unde veneau. Amintirile le erau în ceaţă, nimic concret nu putea fi.
„Sentimentele şi amintirile ne vor muri, şi noi la fel!” Diferite cadre din trecut apăreau în faţa ochilor minţii, înşelându-i tot timpul. Acea încredere falsă nu îi părăsea, ei crezând că vor scăpa, vor pleca de acolo. Pur şi simplu greşeau. Mâinile de gheaţă le-au dat drumul ochilor, oamenii auzind din spate scârţâitul unei uşi. În acel moment parcă şi lanţurile s-au rupt, iar ei au păşit cu încredere afară din acea cameră a torturii, măştile revenindu-le pe chip. Au mers de-a lungul unui hol lung, parcă fără sfârşit. Mergeau şi mergeau crezând că drumul nu se va mai termina, încrederea dispărând din nou, încet, măştile iarăşi crăpându-se. Într-un final au ajuns în faţa unei uşi din lemn pe care erau scrijelite nişte cuvinte, „Muzica plânge”. De un pas in spate a fost nevoie pentru a auzi cântecul ce venea din interiorul camerei.
Uşa s-a deschis sub privirile nedumerite ale acelor fiinţe ciudate, de hârtie. În mijlocul camerei era un pian vechi. De la el provenea acea melodie tristă, dar superbă, dar nu cânta nimeni, ci doar sunetele ce veneau din pian. Măştile câtorva se crăpaseră în totalitate, pe chipul lor fiind numai sânge, sângele dezamăgirii ce le-a provocat moartea. Cei rămaşi plecaseră pentru a căuta o cale de ieşire din acel iad al amintirilor şi încercărilor disperate de a rămâne în viaţa, nesemnificativă pentru ei.
O nouă cameră, de această dată fără vreo uşă, în interiorul ei fiind doar o lumină ce pâlpâia slab, iar pe unul dintre pereţi, din nou erau scrijelite doar câteva cuvinte „Moartea ţi-e prieten, există viaţă şi dincolo de moarte!”. Măştile tuturor dispăruseră, ei înţelegând mesajul, începând să se caţere pe pereţii vechi, uitaţi de vreme. Şi se căţărau, sus, cât mai sus, până la tavan, dispărând incet, din ei rămânând doar bucăţi de hârtie pe care erau scrise vagi amintiri şi regrete. Rămăsese unul în viaţă, privind uimit cum ceilalţi, ce erau pur şi simplu părţi din el, fiecare parte cu un sentiment, ce acum dispăruse. Se detaşase de toate sentimentele, crezând că este mai bine, iar în acel moment, văzând că toţi au murit apăruseră şi regretele.
Masca sa nu mai era ca înainte. Nu era crăpată. O parte era roşie, fără nimic, fără expresii, iar cealaltă jumătate fiind albă cu un zâmbet fals, iar acel alb chinuindu-se să exprime puritatea zâmbetului, totuşi în zadar. Începuse să alerge, disperat, ştiind că la un moment dat sigur va muri, fără vreun sentiment, singurul pe care îl poseda fiind cel de teamă. Era teama de a muri, de a dispărea de pe faţa pământului, fără să lase nimic în urma sa. Într-un sfârşit a ajuns afară prăbuşindu-se dându-şi seama că acel loc fusese doar o iluzie, el trebuind să îşi ţină toate acele sentimente în frâu, dar a dat greş, masca sa dispărând, în acelaşi timp cu el şi cu teama sa. „...există viaţă dincolo de moarte”, cine ştie ce îl aştepta.

^Viata. Un joc^

Viata este ca un joc. Te naşti fiind ca un pion pe tabla de şah a LUI. Da, EL face ce vrea cu persoana ta, te controleaza astfel încât tu să faci orice, oricât de bine sau rău ar fi.

Când te naşti întrebarea este aceeaşi: „De ce m-am nascut? Ca să exist, ca să am un rol în viaţă, probabil”. La un moment dat regretele şi deyordinea sufletească pun stăpânire pe tine şi mereu te întrebi „De ce?” Păi regulile jocului sunt simple. Viaţa te testează, iar tu treci sau nu testul cu condiţia de a nu încalca regulile.

Toate aspectele vieţii se pot asocia cu multe lucruri, cum ar fi o coala de hârtie. La cea mai mică greşeală te poţi tăia, rana vindecandu-se totuşi treptat, dar o vagă urma rămâne.

Evident, pentru încălcarea regulilor există şi consecinţe. Ceva ar putea muri în interiorul tău, rămânând astfel fără un gram de suflet.

Şi dacă nu îţi primeşti răspunsul la acea întrebare, „De ce exist?” înseamnă că ai un drum lung de parcurs pentru iniţierea ta în viaţă.

Aşa este, există şi avantaje şi dezavantaje, bucurii şi dezamăgiri, acestea fiind elementele jocului.

Omul se naşte pentru a-şi trăi copilăria, mai mult sau mai puţin fericită, cu sau fără griji, ca apoi să se maturizeze şi să realizeze că basmele şi filmele cu un final fericit sunt făcute doar pentru a da ideea de fericire si pentru a arăta oamenilor că răul poate fi invins şi că merită să speri.

Ce-i drept, merită dar nu întotdeauna, iar riscul de a fi dezamăgit nu ezită niciodată.

Şi până la urmă dacă există posibilitatea de a fi dezamagit pentru ce mai este speranţa? Poate pentru a avea o idee despre fericire şi despre succes, dar nu toţi au noroc.

Viaţa are obstacolele ei, unul dintre ele fiind suferinţa. Mecanismul uman este unul foarte complex. Trebuie să ştii să-l repari la nevoie, trebuie să ai cheia uşii care duce către reuşită şi să nu te dai bătut prea uşor.

Dar când mecanismul se strică, atunci apare şi suferinţa, poate nu şi pentru cel care a provocat-o, dar pentru victimă există.

Ai o senzaţie de gol, nimic, inexistent în tine, iar rana sufletească doare mult mai tare decât rana fizică.

Nu te poate salva nimeni din a nu suferi, este doar alegerea ta şi doar tu te poţi salva, pentru că numai tu ştii regulile jocului.

Şi cum spuneam, consecinţele încălcării regulilor nu s-ar lăsa aşteptate, tu având obligaţia de a plăti pentru orice greşeală, astfel ai putea muri, cel puţin pe interior, iar cale de întoarcere n-ar exista.

În viaţă experimentezi multe sentimente. Dragoste, ura, teamă, fericire, orice. Şi „te trezeşti” într-o zi că ţii la cineva. Da, nu se ştie cum, dar ţii la acea persoană. Dar nu te poţi purta cum te porţi cu ceilalţi.

Simţi parcă o barieră între tine şi el şi plangi, pentru că nu poate fi la fel ca şi la ceilalţi. Ştiu, nu este corect, dar asta este, aşa se întâmplă. Face parte din reguli. Şi da, poate te gândeşti „La naiba cu regulile! De ce trebuie să existe reguli?”

Păi fără reguli eşti mort. Haos. Fără reguli cazi şi nu te mai ridici, adormi şi nu te mai trezeşti.

Şi revenim la acea întrebare „De ce?”. Poate te întrebi „De ce trebuie să iubim?”. Da, este o întrebare destul de ciudată. Poate iubim ca să avem un rost în viaţă. Unii spun că dacă nu iubeşti nu exişti. Personal, nu cred în acest lucru. Ce rost are să iubeşti dacă suferi? Face parte din testul vieţii. Dacă nu suferi nu mai devii puternic.

„Test blestemat! Vrei să zici că dacă plâng şi sufăr devin mai puternic? Este absurd! Ce legătură are durerea cu faptul că devin mai puternic? Când suferi nu eşti vulnerabil?” Destule întrebări, însă răspunsul s-ar putea lăsa aşteptat destul.

„De ce murim? Pentru ce ne-am mai născut? Ca să murim?” Nu. Cum spuneam, viaţa e doar un joc, un test. Viaţa te testează, iar tu treci sau nu. Simplu. Trebuie doar să urmezi regulile dacă vrei ca totul să fie bine.

^Citat^

"Am visat in acea noapte o padure. O padure verde in care aerul de dupa ploaie scanteia ca soarele. O padure de dimineata, incarcata de roua, plina de musculite aurii frematand din miliarde de frunze transparente. Umblam prin acea padure mirosind a lemn roscat, a tanin, a putregai, printre trunchiurile tinere si lungi, suple, scutite, arcuite spre soare intr-o unica miscare, tije de smarald si aur, totusi atat de vii! Prin boltile lungi ale crengilor se deschideau ochiuri de cer albastru. Parca de acolo veneau fluieraturile pasarilor care aboleau linistea... Pe sutele de carari care strabateau codrul fara limite se strecurau aici."
M. Cartarescu-Rem